Zilele trecute s-au intamplat diverse lucruri care m-au facut sa imi aduc aminte de faptul ca vroiam sa scriu acest articol acum mult timp. Este un articol cu si pentru angajati (si nu numai). Ca sa definim si mai specific, este vorba despre angajatul care lucreaza intr-o firma oarecare. O sa va spun pe scurt 2 povesti.
Textul de mai jos nu este scris de mine, l-am gasit intr-o oarecare pagina in acest internet minunat. Insa cred ca fiecare din noi ar putea sa aiba o astfel de demisie scrisa… si daca nu avem curajul sa o punem pe birou, macar sa o citim din cand in cand!
Subsemnatul, va aduc la cunostinta intentia irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.
Ieri 20 martie a fost ziua nationala a „fericirii”. Un cuvant interesant, nu?
De-a lungul timpului am auzit fel si fel de ganduri – exprimari ale cuvantului „fericire”: o sa fiu fericit(a) cand o sa am bani, cand voi schimba locul de munca, cand o sa devin mama, cand o sa termine copilul meu cu examenele, cand o sa scap de parinti, cand o sa am propria masina, cand scap de perioada asta grea, etc.
Persoana care mi-a insuflat iubirea pentru sport a fost antrenorul meu Paris Horatiu. Sportul a facut parte din viata sa inca de mic copil si a reprezentat disciplina, incredere, sanatate si spirit de echipa.
Elena Florescu. La inceputul lui 2015 era o necunoscuta pentru mine. Am intalnit-o in momentul in care am fost coleg de antrenament cu ea la sala pe care ambii o frecventam. O fata care nu parea sa aiba multe de spus, retrasa, ba chiar timida. Isi vedea singura de antrenament fara sa „chicoteasca” cum faceau alte fete prin sala. Putin cam serioasa parca. Abia ulterior am aflat ca se antreneaza pentru un concurs.
A trecut ceva vreme de cand n-am mai publicat. Poate ca m-am lasat purtat de valul vietii, poate ca am vrut pur si simplu sa fac alte lucruri. Insa o intamplare de astazi m-a miscat intr-o asemenea maniera incat nu pot sa ma abtin din a scrie. 
Vorbim despre datul cu sapa, de cum sa iesi din confort si sa devii un campion.
A trecut ceva vreme de cand am primit ocazia sa scriu acest articol. Si trebuie sa recunosc ca m-am gandit mult despre ce sa scriu. Problema mea nu era ca nu aveam subiect, ci ca aveam prea multe de spus. Nu te crampona la faptul ca nu ma cunosti (sau poate da), nici la faptul ca neavand o conexiune cu mine iti va fi greu sa empatizezi cu articolul. Ramai deschis si poate ca vei gasi in articol ceva care sa te inspire. In viata totul este despre inspiratie!
M-am intrebat de multe ori cum pot sa gasesc drumul catre mine, catre sufletul meu si emotiile mele. Drumul catre lucrurile pe care mi le doresc curat, dincolo de ego si asteptari de la mine si ceilalti. Iar in calatoria aceasta am descoperit ca e mai placut cand intersectez macar pentru o bucata drumul cu ceilalti. Batatorind potecile cu alte suflete, am invatat sa invat, am invatat ca toti cei din jur sunt oglinzi ale noastre. Avem nevoie doar sa ne gasim curajul sa privim in ele.
N.B. Intre randurile asternute pe aceasta pagina s-a inserat un timp considerabil (mai bine de 2 luni), care, asemeni unui tavalug de neoprit, a adus tot soiul de experiente, rasturnari de situatii, veniri si plecari… reamintindu-mi ca, pana la urma, despre asta este viata, despre trairi, emotii, fapte si oameni pe care ii asezam, intr-o ordine aleatorie, in puzzle-ul de zi cu zi… in incercarea de a gasi acel sens autentic catre ce inseamna fericirea pentru fiecare dintre noi.
Inainte de toate tin sa ii multumesc lui Razvan pentru oportunitatea de a-mi asterne aici o parte dintre gandurile mele, simt ca multe dintre acestea s-au intalnit pe undeva cu ale lui si acesta este unul din motivele pentru care citesti acum aceste randuri!